Drama unei țări conduse de un șofer de autobuz

Adrian Boros a plecat din România când avea aproape 16 ani. Era în clasa a X-a la liceul brașovean „Dr. Ioan Mesota”. Familia lui a decis să emigreze în Venezuela în februarie ’89, cu 10 luni înaintea Revoluției din România.

S-au instalat la Caracas, iar după câteva zile a izbucnit Caracazo sau sacudón (28 februarie), un val de proteste, în capitală și în împrejurimi, față de reformele guvernamentale care determinaseră scumpirea benzinei. Mișcările de stradă din Venezuela au fost înăbușite prin intervenția armatei.

Oficial, 276 de oameni și-au pierdut viețile, dar alte estimări vorbesc despre peste 2.000 de morți.

La conducerea Venezuelei se afla Carlos Andrés Pérez, care optase pentru o schimbare politică majoră prin aplicarea unor măsuri economice neoliberale, recomandate de Fondul Monetar Internațional.

Aceasta, deși în campania sa electorală, mesajele lui Pérez se situaseră la cealaltă extremă. „Fondul Monetar Internațional este ca o bombă cu neutroni care a ucis oamenii, dar a lăsat clădirile în picioare”, spunea Perez.

Trei ani mai târziu, începea ascensiunea lui Hugo Chávez. Lider al Mișcării Revoluționare Bolivariene-200 (MBR-200), el a condus o lovitură de stat al cărei eșec l-a trimis în spatele gratiilor pentru aproape doi ani. Succesorul lui Pérez, Rafael Caldera, l-a eliberat în 1994.

Ieșit din închisoare, Chávez a lansat platforma politică „Mișcarea celei de-a Cincea Republici”, cu care a și câștigat alegerile prezidențiale. Au urmat trei mandate pentru omul care spunea că predică „socialismul secolului 21”.

A câștigat și alegerile din octombrie 2012, dar Adunarea Națională a amânat învestirea sa, pentru a-i permite să urmeze un tratament medical în Cuba. Era diagnosticat cu cancer din 2011. A murit pe 5 martie 2013.

Astfel, la cârma Venezuelei, republică federală prezidențială, a ajuns Nicolás Maduro, un fost șofer de autobuz care ocupase mai multe poziții în guvernul condus de Chávez.

În prezent, Venezuela trăiește o adevărată dramă. Hârtia igienică sau săpunul au devenit produse de lux, inflația a ajuns la cote incredibile, iar oamenii își procură cu greutate hrana de subzistență.

Adrian Boros, inginer electronist și fotograf, a absolvit Universitatea Simón Bolívar din Caracas, a predat acolo, iar în ultimii ani a lucrat pentru o firmă care importa mașini și unelte. La finalul lui 2015, a fost nevoit să părăsească Venezuela: fusese la un pas să-și piardă viața într-un jaf armat.

A încercat să înțeleagă de ce chavism-ul a avut atâta priză în rândul populației și cum s-a descompus societatea venezueleană în cei 26 de ani pe care el i-a trăit în țara sud-americană.

Exilat la Barranquilla, în Columbia, Adrian Boros a făcut, pentru PressOne, o radiografie a țării unde președintele dă, la propriu, ora exactă.

*

Am aproape 43 de ani și am plecat în februarie 1989 din România, deci am stat în Venezuela mai mult de 26 de ani. În octombrie, anul trecut, am fost nevoit să părăsesc țara și m-am stabilit în Columbia.

La Caracas am fost președintele Asociației Tinerilor Originari din România. Asociația avea în jur de 200 de persoane, majoritatea erau tineri care nu erau născuți în România, având tați și bunici români. Comunitatea română era reprezentată de 500 de membri în toată țara, în capitală fiind vreo 350.

La ora actuală, au rămas în jur de 10 tineri și, în total, vreo 200 de români în toată Venezuela, 80 în Caracas. Majoritatea a emigrat în alte țări, Spania, Canada, SUA, Chile, Columbia sau s-a întors în România.

Primele simptome ale crizei s-au simțit odată cu ajungerea lui Chávez la putere. Mulți anticipau dezastrul, cu el la cârma țării, știindu-se înclinațiile lui spre socialism. Cum era și de formație militară, mulți oameni (printre care mă număr și eu) știau că va conduce țara ca la militari, adică într-un mod nedemocratic. Se face cum zice președintele și nu se discută.

Criza, propriu-zis, a început când cei din industria petrolieră s-au decis să facă grevă generală. Ulterior, greva s-a extins pe tot teritoriul țării, la toate întreprinderile private. Asta a fost în 2002-2003, și multe întreprinderi mici și mijlocii au falimentat din cauză că depindeau exclusiv de PDVSA (Petróleos de Venezuela, întreprindere de stat ale cărei activități sunt explorarea, producția, rafinarea, comercializarea și transportul petrolului din Venezuela).

Atunci a început criza de alimente, de benzină, de medicamente, această grevă generală având ca scop să facă presiune asupra lui Chávez ca să renunțe.

La 11 aprilie 2002 a fost o mare manifestație publică, unde forțele lui Chavez au tras în oameni și au făcut câteva victime.

În momentul acela, discursurile lui Chávez rulau pe toate canalele, ca să se evite transmisia în direct a crimelor pe care le făceau oamenii lui. În acea zi, armata i-a cerut lui Chávez să renunțe și el a acceptat. Opoziția a pus un președinte interimar, până la noile alegeri, Pedro Carmona Estanga.

Acesta a vrut să elimine toate organismele de putere, dar a fost și el rapid înlăturat și tot armata a decis să-l readucă pe Chávez la putere. Din acel moment, Chávez a revenit cu și mai multă putere, pe care a folosit-o mai ales împotriva întreprinderilor private (ele făcuseră greva), a opoziției și a Fedecámaras (Federația de Comerț, prin acest organism s-a cerut greva generală). Pătura mijlocie, în fapt clasa muncitoare, a fost cel mai afectată.

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să introducă acest control valutar. Apoi a inițiat o politică de naționalizare obligatorie a mai multor întreprinderi de bază, ca să aibă control total asupra petrolului, televiziunii, telefoniei, mineritului, producției de cacao, energiei etc.

A trecut și la firmele care ofereau servicii pentru PDVSA, pentru ca acest organism să nu depindă de ‘nimeni’.

Încetul cu încetul, a pus mâna și pe niște bănci și a obligat, practic, producătorii să lucreze în pierdere, obligându-i să vândă la niște prețuri care nu acopereau costurile de fabricație. Celor care nu se supuneau noilor reguli li se confisca firma, care trecea în proprietatea statului.

În aceste condiții, era normal să existe lipsuri. Cum producătorii nu doreau să producă în pierdere, decideau să nu producă deloc. Multe firme au închis, iar cele care nu s-au supus au fost confiscate. Deci, din 2003 până în prezent, cu această politică, mai întâi Chávez, și acum Maduro, au distrus toată economia țării.

Firmele care au fost naționalizate nu au produs mai nimic, pentru că oamenii care intrau să le conducă erau puși politic în posturi, nu pentru că ar fi meritat. Același lucru s-a întâmplat și cu PDVSA.

80% dintre muncitori au fost dați afară pentru că făcuseră grevă, alții au emigrat, iar cei care le-au luat locul n-au făcut față și n-au reușit să readucă întreprinderea pe linia de plutire, falimentând-o.

Barilul de petrol ajunsese la un moment dat să coste 100 de dolari. Producția nu era atât de mare, dar, oricum, intrau mulți bani. Chávez i-a risipit încercând să mențină aceste întreprinderi de stat care nu făceau nimic. Mai mult, corupția extrem de mare a făcut ca acești bani să ajungă în conturile celor care-l susțineau pe Chávez.

Maduro a primit de fapt o țară ruinată, cred că nu el e cauza reală a acestei crize. Sigur că și politica lui face ca țara să-și continue prăbușirea, pentru că nu are nici o pregătire, nici cunoștințe, nici experiență. El e un simplu șofer de autobuz. Nu e clar nici măcar faptul dacă a reușit să termine liceul.

În momentul de față, petrolul e la un preț de 30 de dolari, deci intră mai puțini bani. Totul se aduce din import, și prioritatea președintelui e de a cumpăra arme pentru a se îndrepta împotriva poporului.

Corupția e și mai mare, mulți bani se duc pe gârlă în încercarea de a menține misiunile populiste pe care le-a creat Chávez (misiunea locuințelor, a sănătății, a educației), misiuni populiste care n-au avut succesul scontat și care, încetul cu încetul, au sucombat.

De ce? Misiunea locuințelor a apărut cu scopul de a face blocuri pentru oameni săraci. Blocurile au fost făcute din materiale prefabricate, construite de chinezi și bieloruși, care au știut să profite de corupția din țară și să construiască la supra-preț.

Între timp, Venezuela a acumulat datorii imense. A urmat misiunea legată de sănătate, ce viza facilitarea accesului la medici și asigurări pentru cei săraci.

Pentru asta, guvernul a adus medici din Cuba, dar majoritatea lor aveau doar pregătire de asistenți și au folosit Venezuela ca pod de trecere spre SUA, căci statul american le dădea medicilor azil politic dacă demonstrau că au contract de muncă.

Sunt foarte multe de spus. Între timp, guvernul dă vina pe firmele private și minte întruna, spunând că vina le aparține și că nu vor să producă tocmai pentru că sunt într-un război economic cu guvernul, pe care vor să-l dea jos.

Adevărul e că puținele firme încă în viață nu au cum să lucreze pentru că nu au dolari cu care să cumpere materia primă.

Cum guvernul controlează complet intrarea și ieșirea de valută, ei decid în mâinile cui ajung dolarii. Sigur că valuta ajunge în mâna celor care speculează la negru.

Oficial, dolarul e la un preț de 6,30 bolivari, dar la negru a ajuns la peste 1000 de bolivari. Vă puteți da seama ce inflație există, cea mai mare din lume.

De exemplu, recent s-a anunțat că guvernul a confiscat firma Kimberly-Clark, pentru că aceștia din urmă declaraseră că vor opri operațiunile în lipsa materiei prime. Guvernul, în loc să-i ajute să funcționeze, au preferat să le confiște firma.

Ideea e să plece firmele private, să plece oamenii cu școală, să plece oamenii cu bani (să plece fără ei, se subînțelege), să plece cei care pot asigura o minimă opoziție. Ideal pentru ei ar fi să rămână doar oamenii pe care îi pot controla. Se dorește un control total asupra populației.

Venezuela a devenit țara cu cea mai mare inflație din lume. E cea mai periculoasă țară din lume. Într-un weekend, în Caracas sunt omorâte în jur de 50 de persoane, și am numărat doar omorurile în urma unor acte de tâlhărie.

Există o criză enormă de medicamente. Nu sunt antibiotice de nici un tip, paracetamol, calmante, seringi sau apă oxigenată. Mor oamenii în clinici și spitale.

Nu există nici măcar hârtie igienică, pastă de dinți, deodorante, săpun, tampoane, pamperși. Toate aceste articole au devenit ceva de lux. Când apar în magazine, se pot cumpăra doar dacă supraviețuiesc unor cozi de 10 ore și numai pe buletin.

Regula e asta: în funcție de ultimul număr de pe buletin, poți cumpăra doar într-o anumită zi din săptămână. Numerele 1 și 2 corespund zilei de luni, 3 și 4 celei de marți, și așa mai departe, 5 și 6 – miercuri, 7 și 8 – joi, iar 9 și 0, vineri.

Sâmbăta și duminica nu se bagă produse, ca să nu se omoare lumea la coadă.

Nu se găsesc orez, zahăr, fasole, unt, margarină, lapte, faină de nici un tip, nu este pâine, brânză… În legătură cu carnea din import, un kilogram costă jumătate din salariul minim pe lună. Ceea ce se mai găsește se vinde la valoarea dolarului la negru.

Nu se compară cu România lui Ceaușescu. Atunci erau medicamente, spitale și școli gratis, dar și siguranță personală. Nu prea era mâncare, nici haine de calitate sau libertate de circulație. Nu aveam acces la televiziune sau la tehnologie, nu aveam libertate de exprimare, era o dictatură declarată și deschisă.

În Venezuela lui 2016, nu sunt medicamente, nici mâncare, nici siguranță personală. Spitalele nu sunt bune de nimic, clinicile sunt extrem de scumpe și au prețuri dolarizate, școlile au devenit ținta guvernului și terenul fertil pentru îndoctrinarea copiilor cu idei socialisto-comuniste.

Hainele și tehnologia se găsesc la preț de dolar la negru, iar libertatea de circulație o ai dacă reușești să îți cumperi un bilet de avion cu acele aerolinii care au mai rămas.

Avem din ce în ce mai puțină libertate de expresie. Au fost închise canale de televiziune și radio, multe programe interzise, amenințate sau confiscate. Vorbim despre o dictatură în toată regula, care se ascunde în spatele unor legi așa-zis democratice.

În 2007, Chávez a schimbat fusul orar cu o jumătate de oră. A dat ceasurile cu o jumătate de oră înapoi. Ce a obținut? Se întuneca mai repede, deci furturile și atacurile începeau mai devreme, iar consumul de curent, firește, era mai mare. Deci a fost o decizie extrem de proastă.

A făcut-o când doamna Chávez i-a spus că, practic, copiii se trezesc pe întuneric ca să meargă la școală și că nu e normal să se întâmple asta. El a luat pur și simplu această decizie fără să studieze efectele.

Mai târziu, Maduro a întors această decizie, iar ceasurile s-au modificat din nou cu 30 de minute.

Foametea în țară e enorm de mare. Poate că sunt și oameni care ajung în situații extreme și ajung să vâneze porumbei, câini și pisici, dar nu e o generalitate. Poate că e vorba de o sărăcie extremă.

Carne se găsește, dar e foarte, foarte scumpă. Sigur nu găsești carnea pe care o vrei, nu e de o foarte bună calitate. Puțini își permit să cumpere.

Viitorul țării îl văd în negru. Dar, dacă se schimbă regimul, am încredere că lucrurile se vor îndrepta relativ repede din punct de vedere economic.

Pe soția mea au încercat să o sechestreze cu copiii mei, și i-au pus de trei ori pistolul la cap. Mi s-a întâmplat și mie, în cinci rânduri. Când au încercat să-mi fure mașina, în trafic, au tras după mine 20 de minute, dar am reușit să scap. Dacă mă prindeau, mă omorau pur și simplu.

Când am văzut că viața soției și a copiilor e pusă în pericol, am luat decizia de a pleca. Cum soția e din Columbia, a fost prima noastră opțiune. Am lăsat absolut totul în Venezuela – case, mașini, slujba, familia, prietenii. Am băgat ce am putut în valiză și am plecat fără să avem nimic sigur la mână.

Problema cea mai gravă este descompunerea socială. Chávez a reușit să împartă populația în două tabere: cei care nu vor să muncească, trântorii societății, cei care preferă să cerșească și care se bucură dacă li se face cadou un kilogram de orez și tabăra clasei muncitoare, clasa medie, care, din păcate, e în minoritate.

Chávez a reușit să lărgească această prăpastie, a urii clasei sărace față de cei care muncesc și au bani. Pentru ei e mai important ca guvernul să-i distrugă pe cei care și-au creat condiții decente de trai decât să se gândească la soluțiile ieșirii din criză.

Eu sunt legat de Venezuela. Am trăit acolo mai mult timp decât în România, pot spune că sunt jumătate român și jumătate venezuelean. Copiii mei sunt născuți în Venezuela. În plus, tatăl meu e încă acolo, la fel ca toate bunurile mele, prietenii și familia soției. Sunt foarte legat de această țară și sunt tot timpul atent la ceea ce se întâmplă zilnic.

Pe lângă asta, în Columbia locuiesc în Barranquilla, un oraș aflat la 7 ore de frontiera cu Venezuela și unde sunt foarte mulți emigranți venezueleni. În plus, Columbia e o țară soră a Venezuelei, cu istorii foarte strâns legate, având un erou comun, Simón Bolívar, El Libertador.